Tu ploi, mă?

Aseară a plouat. Cu bulbuci, cum îmi place mie. Cu tunete înfricoşătoare şi fulgere de s-a luminat tot cerul. Cu torente şi rafale, cu bălţi imense pe trotuare şi străzi. Au apărut la un moment dat baloane de pe asfaltul ud, cum a rămas săpunul în urma spălării şoselei de către municipalitate. Pe terasele blocurilor apa a atins cote inimaginabile, aproape că s-au inundat.

A plouat sănătos, să ude toate vieţiutoarele cu curaj, mă refer la cele care şi-au scos nasul afară din casă.

Eu, de fapt noi – întreg familionul, de la mic la mare, am dormit. Cel mai adânc somn posibil, cu vise dintr-alea lungi, cu acţiune şi suspans. M-am trezit odihnită, proaspătă şi revigorată, ca după un concediu.

Azi se pare că refacem traseul, căci norii stau aplecaţi peste sat, cu intenţii criminale.

Pe mine mă bate gându’

Şi nu înţeleg de ce trebuie să avem o relaţie bazată pe violenţă, în loc să ne purtăm civilizaţi unii cu ceilalţi, să avem discuţii deschise, în care fiecare să-şi poată exprima părerea într-un mod franc şi la obiect. Mă bate în fiecare zi – dimineaţa, la amiază şi seara. Iar dacă, Doamne fereşte, am insomnii, mă bate şi atunci. Şi cam încep să mă revolt. Asta nu e treabă! Când mă simt şi eu mai bine, hopa cu bătaia! Anumite vânătăi nu dispar şi niciun fel de plasture nu le poate ascunde. Iar a încerca să te comporţi de parcă ele nu ar fi acolo, te aruncă în prăpastia ridicolului, de unde nimeni nu te poate scoate fără imaginea de sine pătată şi mai rău. Şi atunci de ce trebuie să rabd în tăcere?

Am să-mi dau gândurile în judecată.

Să facă închisoare pentru violenţă şi premeditări. Să stea singure închise în celulă, să cugete şi să-şi dea seama că viaţa mea e grea oricum, chiar şi fără ele. Şi să poată în sfârşit aprecia ce gazdă bună sunt, ce frumos şi delicat le tratez, câtă importanţă le dau şi cum le urmez pe toate, tăcută şi docilă.